Suntem de părere că fiecare are „piticii” lui pe creier când pleacă într-o călătorie. Nu știm cum ești tu, dar noi, când plecăm la drum, avem vreo câțiva. De pildă, să vedem musai ce ne-am propus, să ne întoarcem acasă sănătoși și neapărat cu amintiri unice în rucsac. Uneori ne iese, alteori nu. Oricum ar fi, piticii ăștia rămân agățați de noi, așa cum noi rămânem agățați de gândul de a călători atât timp cât ne țin balamalele.
Nu suntem francofili, dar am dat o șansă Franței. Prietenul nostru ne-a promis ceva de neuitat: Turnul Eiffel. Și așa a fost. Nu regretăm nicio clipă alegerea. Însă, unul dintre noi, adică eu, călătoarea, aveam un pitic pe creier care nu îmi dădea pace. Visul lui era să vadă Palatul din Versailles.
Mi-am zis, dacă tot ne-am propus să mergem în Franța, vreau să văd palatul minunat unde s-a scris atâta istorie și unde-și plimbau perucile marii regi ai Franței.
A fost greu să ajungem aici, dar când vrei ceva din tot sufletul, Universul nu-și ia ochii de la tine și te ajută să-ți atingi țelul. Așa a fost în cazul nostru.
După ce ne-am umplut sufletul cu tot ce ne-a oferit Turnul Eiffel, am pornit cu mult elan spre Palatul din Versailles. Numai că, ce să vezi, toate metrourile din Paris spre Versailles, în acea zi, nu mai circulau. De fiecare dată când ne informam, motivele erau diverse.
E destul de complicat Parisul. Trebuie să-ți faci lecțiile foarte bine, când te hotărăști să ajungi aici. După destule încercări de a ajunge, cumva, la Versailles, mi-am luat gândul de la toți regii Ludovici și ale lor peruci. Însă, când Universul are scris în destinul tău ca ceva să se întâmple, în ciuda tuturor obstacolelor, păi se întâmplă! Și așa a fost!
Ghidul nostru, o mână de om, dar cu o ambiție cât turnul Eiffel, a găsit soluția de a ajunge la palat. Au fost clipe când cred ca și-a dorit chiar mai mult decât noi. Noi obosisem de atâtea întrebări care nu-și primeau răspunsul, de atâtea scări urcate și coborâte în găsirea unei căi spre Versailles.
Dar ce să vezi?! Într-o Franță în care găsești toate naționalitățile lumii, în care se vorbesc atâtea limbi de te doare capul, am găsit un neamț binevoitor care ne-a ajutat să găsim calea spre Versailles. Nu zic că francezii au fost neospitalieri pentru că nu ne-au oferit o variantă spre Versaille, deși ar fi putut. Spun doar că asta e lecția pe care Universul ne-o dă. Când ceva trebuie să se întâmple, se întâmplă, și atât.
Și uite așa, după îndelungi lupte cu francezii și limba lor, am găsit varianta de a ajunge la Versailles. După ce am traversat destule străzi și pasaje, pasaje și iar străzi, am ajuns în stația de unde trebuia să luăm autobuzul spre Versailles.
De aici a început cursa contra timpului care ne presa ca o menghină creierul și dorința de ajunge la palat.
Palatul Versailles are un program de vizitare nebun. Ora 17 e ultima oră când se permite accesul în palat. Că am ajuns cu doar câteva minute înainte, a fost șansa noastră. Uite, acesta e unul din momentele când simți că Dumnezeu te iubește.
Tot drumul, din Paris până la Versailles, am fost cu ochii pe ceas. Fiecare oprire în stații, ni se părea fără de sfârșit. Ne doream să ajungem la palat, așa cum își dorește călătorul în deșert să ajungă la o oază de umbră.
Dar ce trebuia să fie al nostru, era pus deja deoparte, de când am plecat din Paris. La un moment dat, căci ultima stație era chiar aproape de palat, ni s-a luminat chipul. În sfârșit atingeam cu privirea țelul nostru.
Cu un mers grăbit, de parcă eram la o întrecere sportivă, pe ultima sută de metri am făcut un sprint, și am pătruns în locul unde se afla casa de bilete.
Când am intrat, armată, nene! Noi eram grăbiți se luăm biletele, ei erau în alertă din pricina grabei noastre. Când s-au dumirit că noi eram doar zăpăciți să nu pierdem accesul în palat, s-au liniștit în limba lor franțuzească, pe care vă zic drept, în clipa aia, nu o mai suportam.
Lung mai fu drumul către Versailles. Nu-l vom uita niciodată, așa cum nici palatul nu-l vom uita.
Nu vă facem un istoric al lui, că ne-ar trebui zile în șir să vorbim despre el.
Știți probabil, deja, că aici s-a semnat în 1919, tratatul de pace ce a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între forțele Aliaților (Franța, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) și cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria).
Palatul din Versailles fost reședința regilor Franței: Ludovic al XIV-lea, Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea.
Că a fost primul muzeu de istorie al Franței, habar nu aveam, dar ce știam era că voiam să ajungem la Palat în Sala Oglinzilor, unde s-a semnat tratatul de pace, dar și în camerele unde au pășit Regele Soare și regina Maria Antoaneta.
Nu am văzut un palat mai frumos ca ăsta niciunde. Pentru noi rămâne…
Cel mai frumos palat pe care l-am văzut vreodată, palatul Versailles.
Dacă îți propui vreodată să faci o călătorie în Franța, Versailles este un loc pe care ți-l recomandăm să nu-l ocolești. Palatul din Versailles îți va umple sufletul cu cele mai prețioase amintiri franțuzești.
Cam așa arată, prin ochii noștri, o fărâmă din palatul Versailles:
Dacă îți plac articolele noastre și vrei să fii la curent cu toate noutățile, poți da like paginii noastre de facebook sau să ne urmărești pe Instagram.
Pe curând!
