Predestinat sau nu?

Predestinat sau nu?

Mă gândeam deunăzi, cât de întortocheate sunt căile vieții. Pe cât de întortocheate, pe atât de sigure de limanul la care trebuie să te ducă.

Oare, Dumnezeu, ne alege calea înainte ca noi să ne cuibărim în cuptorul pântecului mamei?

Nu știu asta, dar știu, sigur, că atunci când planetele s-au aliniat să raporteze că o nouă viață va pulsa pe pământ, pentru mine a fost o completare: „și nu va putea trăi fără cărți!”

Doar așa îmi explic această atașare neobosită și neostoită față de cărți.

Când eram copil, ai mei îmi cumpărau cărți. Și azi mi-o amintesc pe mama cum îmi citea până adormea cu cartea în mână, iar eu o trăgeam de mânecă să-mi mai zică. Să fi avut vreo câțiva anișori, căci nu știam a citi pe-atunci.

Apoi a fost o pauză. Temele date la școală nu-mi lăsau suficient timp pentru lectură, căci pe atunci aveam și alte preocupări.

Timpul liber îl dedicam  artei sunetelor. Asta chiar fu predestinată.

Prima amintire pe care o am de când eram copil, este una de la vreo 3 anișori sau 4, când, cu o păpușă în brațe, aproape cât mine, cântam un cântecel într-o sală mare cât tot Universul, cel puțin asta era atunci senzația mea.

Așadar, am fredonat de mică. Toată incinta răsuna, când în leagăn cântam melodiile lui Al Bano sau ale celor trei dive, Angela Similea, Corina Chiriac și Mirabela Dauer.

Când veni ceasul alegerii drumului spre un liceu, s-a rupt lanțul de iubire. Predestinare?

Predestinat sau nu?

Instantaneu am vrut să uit de muzică, numai să nu plec de lângă mama. Așa am ales cartea, căci muzică poți cânta și pe acasă, îmi zicea tata.

Oricum, cartea îmi era predestinată, de asta nu mă îndoiesc nicio clipă.

S-au brodat clipele și anii, și am revenit la ceea ce planetele îmi rezervaseră: cărțile. Atunci am înțeles că ăsta era drumul meu. Nu fu ușor deloc, dar satisfacțiile nu au întârziat să apară.

Iubeam  cărțile, de aceea am ales să lucrez cu ele. Am ales ceea ce am iubit, fără alte tipuri de analize.

Dacă ai fost student pe vremurile lui ’96, știi cum era. Ștudenția era studenție!

Ai mei erau modești, așa că bănuții erau mai puțini, dar pachetele mamei de acasă erau neprețuite. Așa că bursa pe care am luat-o toți anii de facultate, m-a ajutat să ajung la liman.

Din bursă nu îmi prea rămâneau mulți bani de dat pe cărți, dar speram că, într-o zi, se vor revărsa peste mine valuri și valuri de coli de hărtie, ca să-mi ajungă pentru tot restul vieții. Și așa fu!

Azi respir printre cărți, trăiesc printre și pentru ele.

Predestinat sau nu?

Nu știu dacă tot drumul vieții are borne care să ne avertizeze unde am ajuns, dar știu sigur că drumul pe care mergem este pavat cu exact ceea ce trebuie să suporte pașii noștri.

Și poate am și obosit uneori, am șchiopătat, am căzut, ne-am julit, dar de fiecare dată am găsit puterea să mergem mai departe, pentru că da, cred că e predestinat să fie așa.

Dacă îți plac articolele noastre, poți da like paginii de facebook  sau să te abonezi la newsletter pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Pe curând, dragi prieteni!

 

doicalatori

2 thoughts on “Predestinat sau nu?

  1. Si la mine cred ca s-a intamplat la fel. Mama mi-a cultivat dragostea pentru carti si acum sunt mereu inconjurata de ele si de tot ce tine de ele. Felicitari si lecturi placute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *