Văd sufletul unui om ca pe o miniatură a lui, o ființă mică, mică care face diverse piruete și giumbușlucuri, croieli și zidării, rugăciuni și injurii, toate, desigur nu deodată dar sigur măcar una într-o bună zi. Omul nu e perfect și nici nu trebui să îndrăznească a tinde către ea. Perfecțiunea aparține doar Providenței! De-ar înțelege unii asta, poate nu s-ar mai zburli atâta. Și totuși, unora le place la nebunie să facă pe interesanții chiar și atunci când tu manifești bunăvoință. Atunci cred că ei se văd pe picioroange iar pe tine te văd foarte, foarte mic sau nu te mai văd deloc. Doar așa îmi imaginez oamenii care uită cu timpul să fie oameni.
Am trăit câteva experiențe de curând cu astfel de oameni însă am să vă povestesc doar una dintre ele. Merg la o farmacie, singura de altfel din oraș unde găseam produsul de care aveam nevoie. Era aglomerat însă nu mi-a păsat. Era așa frumos afară încât aș fi stat ore în șir să privesc oamenii care făceau umbră pe asfaltul tapetat cu Soare. Liniștea îmi fu risipită de tocurile cui ale unei doamne elegante. La început chiar am privit-o cu admirație. S-a așezat în rândul care ducea către intrarea în farmacie, desigur, în spatele meu, păstrând distanța regulamentară impusă de pandemie. Nu a durat mult și a început să strecoare, printre buzele pictate într-un roșu țipător, cuvinte care anunțau un gram de nemulțumire. „Ce-o fi durând atâta?” Îi zic: „Probabil este doar o farmacistă.” Atâta a așteptat! Dintr-o dată au curs peste mine toate podoabele ei. Arăta acum ca un brad despodobit, dar unul din acela peste care a dat o boală și l-a uscat pentru totdeauna. Că nu e normal să stăm atâta timp pentru un medicament, că știe ea că sunt două farmaciste, dar că una se fofilează, că dacă știa că durează așa mult, mergea la altă farmacie și tot a turuit așa vreo 10 minute. Am lăsat-o să-și facă numărul. Obosisem din pricina nemulțumirilor ei. Slavă Domnului că-mi sosise ceasul de a intra în farmacie. Înainte de a face pasul către liniștea din farmacie de astă dată, i-am spus doar atât: „Se poate și mai rău, doamnă, să zicem merci!” Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să spun, dar nici nu mai conta. Am pășit în farmacie, buiumacă de artileria de cuvinte obosite și ele de atâta nemulțumire. Când am ieșit din farmacie, ea încă turuia.
Am pornit agale spre locul care îmi aduce cea mai faină liniște – acasă. Ai intâlnit și tu astfel de oameni. Știi cum sunt. Fie că te intersectezi cu ei într-o împrejurare banală, fie că te împiedici de ei la job, în cercul de prieteni sau chiar în familie, ei există și am înțeles de ce. Datorită lor am descoperit că nu poți să mulțumești pe toată lumea oricât de bine intenționat ai fi. Cine are ochi să vadă amabilitatea ta și înțelepciune să priceapă efortul tău, va merita toată atenția și respectul tău, restul sunt doar fărâme de nemulțumiri într-o lume care a uitat că nu este nemuritoare. Așa că, atunci când am de-a face cu astfel de oameni, devin spectator. Îi privesc, îi ascult și îmi văd de drum. Dumnezeu știe cel mai bine ce să facă cu ei. Dacă ți se întâmplă să întâlnești sau să cunoști și tu vreo câțiva, resemnează-te și mergi mai departe, sigur vei întâlni și oameni mulțumiți. Cum îi recunoști? Simplu! Sunt modești, respectuoși și știu să aprecieze și simpla ta prezență. Pe curând, dragi prieteni!
Dacă vă plac articolele noastre, puteți da like și paginii de facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile.
