Zilnic alergăm. Suntem pe repede înainte chiar și atunci când ar putea fi altfel. Adică mai cătinel.
Uităm că viața nu e nesfârșită, și că ticăitul ceasului se poate opri într-o zi brusc. Uităm! Suntem mici, dar cu orgolii mari. Ne place să credem că dacă ridicăm tonul vocii și năsucul și mai sus, ne cocoțăm pe o altă treaptă a timpului, acolo unde el nu se măsoară. Pe naiba! E taman invers! Sfidarea timpului atrage o mustrare fină, pe care o înțelegi doar când îți vine vremea.
Dai din coate, făcându-ți loc printre oamenii așezați discicplinat în ordinea acestei lumi. Crezi că îndrăzneala te va ajuta să cucerești lumea.
Faci glume. Bune, zici tu, chiar dacă nimeni nu râde la ele. Dar tu continui, crezând că ai haz.
Îți dozezi glasul deasupra tuturor. Tu crezi că dă bine să te faci auzit, chiar dacă, uneori, nu ai nimc de spus.
Exersezi tumbe printre semenii tăi, prefăcându-te că nu observi că-i rănești cu toate mișcările tale „bine intenționate”.
Arunci vorbe alandala, apoi zâmbești și pleci mai departe. Ăsta e omul care uită că nu e nemuritor. Și ce e și mai dureros, e că înțelege asta prea târziu uneori.
Credem că avem timp să reparăm suflete sfărâmate în bucăți. Credem că avem timp, dar nu de azi, ci începând dintr-o altă zi. Crezi, mata, om bun, dar crezi degeaba. Timpul pentru toate cele bune e Acum, nu într-o zi.
Așadar…
Poartă-te cu oamenii ca și când i-ai vedea pentru ultima dată
Mâine poate fi prea târziu să mai schimbi ceva. Știi și tu, ziua de mâine e a Domnului. Doar El decide dacă mai gustăm din ea sau nu.
Dacă îți plac articolele noastre, poți să ne urmărești pe Facebook, Youtube, Instagram,sau să te abonezi la newsletter pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Pe curând!
