Am cucerit cetăţi, palate, metropole, mări, însă cea mai valoroasă victorie pentru noi a fost Masivul Ceahlău. Cum ar zice Firicel, băi esti nebun?!
Să mergi 12 ore ca să cucereşti un munte, unii ar zice că e nebunie curată.
Totul a pornit dintr-o dorinţă, una mică, aceea de a urca cele 500 de scări spre vârful Toaca. Şi de aici, cu prietenii din gaşcă am făcut dintr-o mică dorință o aventură pe care nu o vom uita niciodată.
Am pornit dis-de-dimineață de la cazarea de poveste din staţiunea Durău, să tot fi fost 7.30 a.m.
Roua nu se uscase pe frunze, și muntele, deja treaz, ne ademenea cu frumuseţea lui.
Cătinel, cătinel, pornirăm la pas prin pădure. Răcoarea dimineţii mirosea a verde crud şi muntele ne ademenea încet, dar sigur prin semnele roşii de pe trupul copacilor.
După sus jos, jos sus, minunăţiile au început să apară: florile de colţ şi peisajele rupte din rai. De fapt, acum, la final de traseu montan, cred că am fost cu un picior în rai.
Primul popos a fost la Cabana Fântânele. Acolo am fost deasupra norilor. Providenţa ne-a oferit prima răsplată – cadou.
Pe traseu te ademenesc florile cu o cromatică nebună însă plancardele cu „atenţie vipere” te potolesc instantaneu din a te aventura prea mult în poieniţe.
Cu cât urci înspre munte, barajul Bicaz devine doar o pată de cerneală. Inevitabil, după atâta urcat ,ridici ochii tot mai des şi te intrebi: cât o mai fi de mers?
Îţi primeşti răspunsul: imagini mozaic din brazi pe cer infinit şi imediat primesti şi o căciulă, Căciula Dorobanțului. Aduni în ea atâtea flori, încât când ajungi acasă trebuie să iei atlasul botanic să descoperi ce au admirat cu nesaţ ochii tăi.
Apoi, când ajungi la Cununa Zimbrului, te înconjoară doar hăul, şi ca să rezişti senzaţiei te gandesti la Dumnezeu.
Dacă ai făcut şi tu călătorule acest traseu, ştii despre ce vorbesc când spun Stânca Panaghia. Aici, am simţit că începem să atingem cerul. E greu de descris ce senzaţii am trăit, când la finalul potecii străjuite de jnepeni apare în toată măreţia ei această stâncă. De aici încolo la fiecare imagine am amuţit la propriu.
Momentul pe care îl aşteptam, motivul plecării în această aventură, a sosit dupa 4 ore jumătate de mers: scările provocatoare spre Vârful Toaca!
Doamne, 500 de scări ca să atingem altitudinea de 1904 m şi 500 de scări înapoi, ca să ne continuăm traseul! Da!!! Nu am stat pe gânduri şi urcă nene!
Cu cât urcam cu atât strângeam mai tare bara de fier a balustradei. Cu inima cât un purice, mă întorceam temătoare să privesc hăul minunat. E greu de descris ce am simţit, asa că spun doar atât: „veni, vidi vici”.
De aici, cu picioarele tremurând, am plecat spre Cabana Dochia, unde a fost al doilea popas serios. Lume ca la munte!
În ciuda drumului greu, lumea era veselă! De fapt, asta era tot ce conta!
Cabana Dochia ne-a întâmpinat şi cu puţină ploaie, ca să ne ofere un alt spectacol. Ne-am luat rămas bun de la ploaie şi am plecat spre Cascada Duruitoarea!
Acest traseu nu-l voi uita niciodată! Din pricina ploii, pe alocuri, era greu coborâtul. Stâncile şi terenul alunecos ne-au creat dificultăţi, dar nu aveam de ales.
Am plâns (doar eu), dar am şi râs cu toţii ( vreo 7 tovarăşi prieteni de drum)!
O spunem cu mâna pe inimă: a fost cea mai frumoasă drumeţie a vieţii noastre.
Plecați de la ora 7.30 am revenit la cazare, la ora 19.30. Cazarea, a fost o locație superbă care ne oferea din balconul camerei, ce credeţi, tot tabloul muntelui. Una peste alta, a fost de vis!
Dacă vorbele nu v-au convins să porniţi la drumeţie, vă oferim câteva fotografii, să vă fie laitmotiv de călătorie!
Ca şi sfat ,dacă mai e nevoie: nu plecati neechipaţi de munte!!! De ce vă putem asigura, e că dacă aveţi şi câţiva prieteni adevăraţi în companie, orice hop îl veţi trece cu succes! Parol!
Cam aşa arată, prin ochii noștri, o fărâmă din Ceahlău.
Dacă îți plac articolele noastre și vrei să fii la curent cu toate noutățile, poți da like paginii noastre de facebook sau să ne urmărești pe Instagram.
