Orice călătorie începe cu un gând. Apoi gândul se transformă într-un traseu și el, mai departe, într-o dorință de a porni la drum. Dar toate astea nu sunt posibile fără vrerea Domnului. Când El ne însoțește, toate merg strună. Când ni se împleticesc picioarele și mașina face mofturi, atunci e semn de a sta mai bine acasă. Am trăit și din astea. Călătorii trăiesc tot felul de experiențe, adică și din acelea mai puțin frumoase. Într-o postare, poate, am să vă scriu și despre ele.
Călătoria noastră pe Valea Trotușului a fost însă una dintre alea faine, fără experiențe ciudățele. Așa cum vă spuneam în ultima postare, prima oprire fu la Conacul Ghyka din Dofteana. După vizitarea lui, următoarea oprire fu la Mănăstirea Diaconești.
Mănăstirea Diaconești
se află în comuna Agăș, județul Bacău și a fost înființată în anul 1989. Principalii ctitori sunt creștinii din localitatate și din zonă, prin a căror râvnă și osteneală s-a început construcția acestui așezământ monahal.
Noi am ajuns aici într-o zi de sâmbătă după-amiază. Am fost întâmpinați de o măicuță tânără și tare amabilă, care trebăluia cu spor prin curtea mănăstirii. Ne-a încurajat să pătrundem în bisericuță chiar dacă aceasta are ușa închisă. Așa am și făcut.
Dar înainte de asta, am pătruns în curtea mănăstirii unde domnea liniștea. Nu se auzeau decât păsările ce se cuibăriseră prin copacii dimprejur și vântul care adia prin iarbă.
Am poposit pe o băncuță și am admirat locul sfânt. Apoi am pătruns în bisericuță unde o altă măicuță tânără, cu fruntea aplecată în pâmânt, se ruga.
Era așa o liniște adâncă, încât am fi vrut să ne descălțăm, să nu ne audă și să nu-i tulburăm rugăciunea. Ne-a simțit de îndată și s-a și ridicat.
Ne-am întâlnit cu un zâmbet senin, niște ochi blânzi și cu o inimă mare. Asta a fost senzația mea. S-a bucurat că ne-a văzut. Ne-a dat binețe prin cuvintele Domnului și a început a ne povesti despre biserică. Povestea frumos și o făcea cu drag. Era omul potrivit la locul potrivit, neplictisită de turiști. Ți-era mai mare dragul să o asculți și am ascultat-o.
Nu știu ce nume purta maica, dar aș recunoaște-o și peste ani, dacă aș mai ajunge aici. Are un ceva, un ceva rar.
După ce am povestit și noi câte ceva, ne-am despărțit cu un zâmbet. A, și ne-a pus în mână și câte un biscuit Eugenia, căci nimeni nu trebuie să plece din incinta mănăstirii fără să primească ceva, a spus ea.
Așa a și fost. Am plecat de la mănăstire cu biscuiți și inima ușoară. Și azi am în ochi imaginea măicuței și a bisericuței din lemn de la Diaconești.
Dacă vrei liniște, aici este un loc unde, negreșit, o vei găsi.
Cam așa arată, prin ochii noștri, o fărâmă din Mănăstirea Diaconești.
Dacă vrei să fii la curent cu toate noutățile de pe blog, poți da like paginii noastre de facebook.
Pe curând, dragi prieteni!
