Bucuria care vine din înțelesuri și o trăiești pe propria-ți piele e aidoma unei descoperiri uriașe. O astfel de bucurie nu-ți face doar inima să țopăie, ci și mintea să se liniștească după frământări asidue. Cu fiecare înțeles care derivă dintr-un gest sau o vorbă, creștem. Și nu în înălțime, ci în adâncime. Despre adâncimea sufletului vorbesc, căci ea e cea care contează mai mult decât orice pe lumea asta. De ce? Păi, la ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?
Învățăm a păși de timpuriu și tot atunci vrem repede să și alergăm. Și o și facem. Alergăm și iar alergăm. După un vis mai întâi. De cele mai multe ori e cel de a fi mari cu bănuții noștri în buzunar și câștigați cu puterile noastre. Și da, mai toți ajung să-și împlinească acest vis. Și abia de aici visurile se multiplică și se diversifică. Unii vor case care să atingă cerul, apoi de acolo să se teleporteze pe un job măcar la aceeași înălțime. Apoi, fiindcă înălțimea prea mare clatină echilibrul, unii vor să coboare într-o mașină, și nu una oarecare. Și pentru că nu e una oarecare, nu mai pot privi clar prin parbriz. Ei, și de aici se naște hăul. Un hău din care oamenii nu se mai pot dezmetici, decât atunci când pricep sfântul verset: „La ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”
Căci da, despre suflet e vorba peste tot și-n toate. Să vezi oamenii cu sufletul și să acționezi în tot ceea ce faci cu sufletul, ar fi o cale. Una care poate schimba TOTUL. E ca mersul pe care-l învățăm când suntm foarte mici.
Mai întâi trebuie să pășești pe caldarâm fără să calci pe suflete. E o echilibristică fină și grea. Poate chiar mai grea decât cea pe care o practică acrobații pe sârmă. Apoi, după ce vei fi învățat asta, calea pe care TU vei merge, va fi mereu curată. Că alții vor mai scăpa gunoaie pe ea, deja nu mai este grija ta, ci a celui care murdărește. Și nu dispera! Curățenia nu trebuie să o faci tu, are grijă Providența! Vei vedea că oamenii curați trag la curățenie, așa cum curățenia trage la ei. Și când calea e curată, și sufletul se desfată.
Sufletele care respiră atent, nu de teamă, ci din prea multă grijă pentru alte surate, sunt sufletele adânci. Aceste suflete sunt rare asemenea adâncimii lor și asemenea celor care au înțeles Cartea Sfântă. Căci tot ea ne învață să fim buni, să iertăm și să ne iubim unii pe alții. Ei, cam din astea vine adâncimea sufletului.
Și…
Ce ne facem cu oamenii care nu au suflet adânc?
Răspunsul e în fiecare din noi!
Dacă îți plac articolele noastre, poți să ne urmărești pe Facebook, Youtube, Instagram, sau să te abonezi la newsletter pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Pe curând!
