Nu știu să fi citit o carte mai plină de durere decât cea pe care v-o recomand astăzi, „Patul Fridei.” Poate, puțin, s-ar apropia de tragismul ei, „Facinația păcatului” scrisă de Stefan Zeromski, despre care v-am scris aici.
„Patul Fridei” de Slavenka Drakulić este povestea pictoriței mexicane Frida Kahlo de Rivera. Nu sunt pasionată de pictură, deși mă uimește această artă.
Pentru un necunoscător al penelului și culorilor, această carte poate fi interesantă măcar dintr-un singur motiv: biografia oamenilor celebri, iar Frida Kahlo a fost unul dintre ei. Ea s-a făcut cunoscută mai ales prin autoportretele sale pictate într-un stil suprarealist.
„Patul Fridei” de Slavenka Drakulić nu este neapărat despre pictură , nu te speria și nu o abandona. Cartea este povestea femeii Frida Kahlo, o femeie despre care ai ce să citești și de la care ai ceva de înțeles: când durerea te forțează să fii prea mult legată de corp, trebuie să ieși și să te desprinzi de corp ca să supraviețuiești cumva.
Cartea este scrisă într-un stil simplu care reușește rapid să te introducă în universal mexican și în povestea unei femei curajoase care a suferit nu mai puțin de 32 de operații.
Frida Kahlo a fost un om încercat crunt de viață, iar autoarea tocmai acest aspect surprinde în romanul ei. Dacă vrei, romanul poate fi privit ca unul motivational, căci forța care se desprinde din povestea Fridei nu poate să-ți dea decât un singur impuls: acela de a lupta cu vicisitudinle vieții, oricare ar fi ele.
Citind romanul, realizezi că unii oameni, ca Frida, de pildă, sunt aleși pentru a dovedi că suferința este doar o altă formă de a trăi, una care te ajută să te ridici deasupra firii omenești atât de fragilă și incapabilă să-și cunoască puterea de a lupta și de a rezista în fața durerii.
Diagnosticată, încă de la 6 ani, cu paralizie infantilă ( avea un picior mai scurt și mai subțire), Frida avea să devină până la 47 de ani, o adevărată luptătoare!
A înțeles devreme că boala ei i-a marcat destinul, și poate tocmai asta o face să devină, încă de mică, o ființă extrem de ambițioasă. Știa că este altfel decât alții, dar ce își dorea era să-și transforme infirmitatea în avantaj.
„Bătaia de joc a copiilor îi provoca furie și o sfida, însă nu o făcea să se compătimească. Așa mică cum era, nu accepta înfrângerea, asta era pentru copiii răsfățați, precum sora ei mai mică, Kity, și prietenele acesteia. Văicăreala o dezgusta dintotdeauna, la fel și oamenii care-și arătau orice slăbiciune. Dacă tot era diferită de ceilalți, putea măcar să încerce să fie mai bună, mai rapidă, mai puternică. Nu a trecut mult și a învățat să meargă pe bicicletă. Se cățăra în copaci și înota mai repede decât fetițele care săreau coarda și jucau șotron având grijă să nu-și murdărească rochițele. Era mai bună și decât Kity, care e drept că nu era șchioapă, dar nici prea îndrăzneață. Și pentru că ea era diferită, putea să fie îndrăzneață și să se încumete să facă ceea ce fetițele de seama ei n-aveau curajul, și anume Patul Fridei să învețe box și lupte. În vreme ce mama ei o compătimea pe ascuns, tatăl o susținea în toate și-i spunea că e mai bună decât ceilalți pentru că e mai curajoasă și că a fi inteligent și curajos e mai important decât să fii șchiop, iar ea le avea pe amândouă.”
Și pentru că infimitatea pe care o avea nu era îndeajuns, Frida are și un accident care îi va schimba viața pentru totdeauna. Urmările accidentului vor fi cele care o vor provoca să picteze. Și de aici, începe povestea dureroasă a pictoriței, a cărei pictură este, așa cum spune André Breton, „o panglică în jurul unei bombe”.
Toate tablourilor Fridei își au originea în accidentul pe care l-a avut și pe care nu l-a pictat niciodată. Cum ar fi arătat un tablou care să cuprindă un picior fracturat în 11 locuri, o labă a piciorului dislocată și zdrobită, o coloană fracturată în zona lombară, o claviculă strivită, un umăr dislocat, un bazin fisurat și o bară lungă metalică care străpunge un abdomen la nivelul șoldului stâng ieșind prin vagin? Poate acum vom înțelege mai bine ca niciodată de ce Frida nu a putut vreodată să picteze accidentul ei.
În ciuda imobilizării la pat, Frida este un om ocupat: face exerciții de mobilitate, exerciții de răbdare, citește, brodează așternuturi și, la ideea mamei începe să picteze. O oglindă adusă de tatăl ei și fixată pe tavan, o va ajuta să picteze cel mai apropiat subiect – propria persoană.
Primul tablou pe care îl pictează, autoportretul ei, este realizat cu scopul de-al cuceri pe iubitul ei, Alex, fapt realizat cu succes. Atunci a știut că pictura ei are puterea de a vorbi.
Accidentul o maturizează pe Frida rapid. La 19 ani, la o petrecere îl cunoaște pe Maestro (Diego Rivera), un renumit pictor mexican, care o încurajează să picteze. Treptat se produce o apropiere între aceștia care culminează cu o căsătorie plină de urcușuri și coborâșuri. Alături de Maestro, Frida va trăi iubirea vieții ei, trădare, umilință, când acesta o trădează pe Frida cu sora ei, Kity, deznădejde și acte de suicid.
Și-a pierdut și redobândit încrederea în ea de atâtea ori, a clacat și a luat-o din nou de la capăt, a plâns până la epuizare și a învățat din nou să râdă, și-a regăsit forța de a fi femeie atunci când nu a reușit să obțină rolul de mamă, a iubit și a înșelat pentru a uita femeile din patul partenerului de viață, s-a despărțit și s-a recăsătorit cu același Maestro. Strigătul de fericire, dacă o fi fost vreodată în viața ei, și urletul deopotrivă care sigur a existat, ambele se regăsesc în pictura ei, singurul loc unde Frida a existat cu adevărat.
Poziția de membru al Partidului Comunist din Mexic a adus-o pe Frida alături de oameni influenți ai timpurilor, cum ar fi Lev Troțki, de pildă, cu care are și o relație extraconjugală.
Tablourile Fridei ajung a fi etalate în expoziții, sunt apreciate pentru autenticitatea artei sale, însă boala nu se retrage din viața ei, încet, încet, starea ei de sănătate înrăutățindu-se.
Frida se stinge din viață la o săptămână după ce împlinise 47 de ani. Cauza oficială a decesului a fost o embolie pulmonară, deși s-a suspectat că ar fi murit în urma unei supradoze, mai mult sau mai puțin accidentală, chestiune care n-a fost lămurită niciodată, deoarece nu i s-a mai făcut autopsie.
„Patul Fridei” de Slavenka Drakulić
este un roman greu, pe care nu-l vei uita ușor. Cât despre eroină, ai să vrei, după ce vei fi citit romanul, să-i cauți picturile. Și nu doar din curiozitate, ci și pentru a descoperi în picturile ei, tot ce autoarea croată Slavenka Drakulić a încercat să creioneze în cuvinte în acest roman plin de culoare, suferință, speranță, luptă, perseverență, acceptare și resemnare.
Dacă îți plac articolele noastre, poți să ne urmărești pe Facebook, Youtube, Instagram, sau să te abonezi la newsletter pentru a fi la curent cu toate noutățile.
Lectură plăcută!
Pe curând, prieteni!
