Ador să merg la cumpărături vinerea, după o săptămână de job încheiată.
Shoppingul mă relaxează, ca și scrisul, de altfel. Așa că, astăzi, vineri fiind, am pornit să-mi relaxez ochii, poftele și buzunarele.
Toate bune și frumoase, până când ajung într-un magazin unde avea să mi se schimbe feng shuiu’.
Cumpăr biscuiții mei preferați, în zilele de post, și mă așez liniștită la rând, la casa de marcat. Înaintea mea, o doamnă subțirică se agita să culeagă cât mai repede produsele de pe banda care se mișca în hopuri, de parcă cineva ar fi vrut să i le fure.
M-a amuzat preț de câteva secunde scena „pe repede înainte”, când, dintr-odată, simt în ceafă o respirație. Îmi întorc capul cu aceeași viteză cu care doamna de dinaintea mea își culegea produsele de pe bandă. O tăntiță, cu un păr ciufulit de culoarea castanei și un nas pârlit de soare, aproape că își lipise buzele de chipul meu,când m-am întors contrariată de ce simțeam în ceafă.
Îi spun: „Doamnă, vă rog, păstrați un pic distanța, la care ea îmi răspunde: dar sunt grăbită!” Mă uit la ea, ea se uită la mine și boscorodește ceva doar pentru ea, dar sigur la adresa mea.
Tac preț de câteva secunde, și aștept să se îndepărteze. O privesc insistent, dar ea nu schițează vreun gest că ar vrea să se dezlipească de spațiul meu intim, așa că îi spun:
„Doar castanele au voie să se grăbească, doamnă! În căderea lor, ele ne prevestesc toamna.”
Abia atunci s-a îndepărtat. Eu am zâmbit. O fi zis că-s nebună, dar ea nu știa că părul ei ciufulit castaniu îmi amintise de castanele pe care în această dimineață le-am admirat căzând pe asfalt, în timp ce un gând îmi șoptea: a venit toamna.
Cert e că propoziția „Doar castanele au voie să se grăbească” m-a scăpat azi de o respirația agasantă din ceafă și de o tăntiță grabită foc, într-o zi de vineri, la început de weekend.
Glumele și cuvintele pot dezarma oamenii, așa că folosiți-le cu încredere și bun simț.
Pe curând, dragi prieteni!
