Cea mai deplină liniște se simte în natură sau la mănăstiri. Exceptând cazurile de lipsă de maniere, valabile și întâlnite atât în raiul naturii, cât și al lăcașurilor de cult, liniștea e la ea acasă în locurile despre care vă spunem. Un loc tare liniștit și asaltat de turiști veniți de prin toată țara, este Mănăstirea Poiana Mărului.
Am văzut-o de curând. Și tare mult ne-a plăcut, chiar dacă pentru ceva timp am fost tulburați de câțiva turiști gălăgioși. Oamenii sunt diferiți. Unii trebuie să-și strige bucuria și admirația, altfel nu o pot simți pe deplin. Cel puțin așa vrem să credem. Cert e că mănăstirile ne primesc pe toți: cuminți și necuminți, deopotrivă. Așa e și cu Mănăstirea Poiana Mărului.
Mănăstirea se află într-o pădure de foioase și conifere. Până să ajungi să o vezi, ți se deschide sub pași o alee pavată cu rădăcini vizibile de copaci.
Și după ce o parcurgi, preț de câteva minute, te întâmpină o bisericuță veche și cuminte. Cuminte, așa cum îi place omului simplu.
Primul sentiment pe care ți-l dă locul e de a te opri să asculți liniștea. Așa am și făcut, după ce turiștii bucuroși au părăsit locul.
Mănăstirea Poiana Mărului se află în satul Băltăgari, județul Buzău și este așezată la poalele muntelui Ulmușoru (943 m), așa că de jur împrejur e un peisaj tare frumos.
Și nu doar peisajul face ca mănăstirea să aibă o frumusețe aparte, ci mai ales vechimea ei. Dacă v-am spus că e o mănăstire cuminte, tocmai acesta a fost motivul.
Mănăstirile vechi au o cumințenie pe care unele lăcașuri de cult de astăzi par să o fi pierdut, în dorința lor lumească de a atinge cerul.
Mănăstirea a fost ctitorită în anul 1730 pe cheltuiala lui Constantin Mavrocordat. Biserica de lemn originală a ars în 1771 fiind refacută de mai multe ori de-a lungul vremurilor.
Aici a fost surghiunit în 1840 poetul Cezar Boliac, și tot aici poposea deseori poetul Alexandru Vlahuță care descrie în România pitorească frumusețea acestor locuri, precum și prietenul acestuia Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Mănăstirea Poiana Mărului este printre puținile biserici cu pictură atât exterioară cât și interioară, pe lemn.
Pictura exterioară abia se mai zărește, însă chiar și așa este de o frumusețe aparte. Văzând-o ai senzația unei călătorii în timp.
Primul stareț al mănăstirii a fost cuviosul Vasile, canonizat ulterior sub denumirea de Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. O icoană cu acest sfânt te întâmpină de cum pășești în pridvorul bisericii.
Odată pătruns în lăcaș, te trezești într-o altă lume. Totul e vechi și toată această vechime îți transmite atâta sfințenie încât parcă genunchii ți se înmoaie instant.
Biserica este luminată în interior doar de lumina ce pătrunde pe geamuri și este pictată în stil neobizantin influențat de cel rusesc. Cât de frumos este aici!
Puține mănăstiri sunt atât de speciale, iată de ce merită din să ajungi aici. Liniște și sfințenie. Ce să mai vrei în aceste timuri care parcă se grăbesc către nicăieri?
În mănăstire viețuiesc măicuțe, așa că totul este impecabil, curat și frumos amenajat. Și dacă ai norocul nostru, poți să întâlnești și o măicuță care trebăluiește prin zonă și cu care să poți schimba câteva vorbe. Și pentru că norocul ne-a surâs, ne-am promis că vom mai ajunge aici pentru măicuța cu cel mai suav glas din câte ne-a fost dat să auzim într-o mănăstire. Așa blândețe rar am avut ocazia să întâlnim.
Mănăstirea Poiana Mărului e una dintre mănăstirile către care vom mai porni, într-un alt anotimp al vieții noastre. E prea frumos aici!
Uite iți lăsăm aici două filmulețe: cu exteriorul bisericii, dar și cu interiorul bisericii vechi. Sunt două lăcașuri în care trebuie să ajungi măcar o dată-n viață.
Dacă îți plac articolele noastre, poți să ne urmărești pe Facebook, Youtube, Instagram, sau să te abonezi la newsletter pentru a fi la curent cu toate poveștile noastre.
Pe curând!
